Noutăți

Interviu cu Mark Ainley, cercetător: “Informația că Lipatti s-a împotrivit înregistrărilor e falsă; documente dovedesc că ar fi vrut să înregistreze mai mult”

Anul ăsta marchează centenarul Dinu Lipatti. În lipsa unui muzeu sau al unui program dedicat lui Dinu Lipatti în România, și cu gândul la o presă culturală ca-n afară, unde există efectiv rubrică de muzică clasică, am stat de vorbă cu Mark Ainley, un cercetător canadian care l-a descoperit pe Lipatti și s-a apucat să îi documenteze muzica și viața. A-nceput prin anii ’80, cu lungi schimburi de scrisori pentru radiourile de prin Europa. A ajuns să descopere mai multe înregistrări în premieră, unele chiar concerte, și vreo nouă ani n-a renunțat să convingă EMI să scoată un CD ca toată lumea să le poată asculta. La link, o să dați și peste o copie publicată în premieră aici – e vorba despre fișa unei înregistrări nepublicate de Beethoven și niște mituri constructiv spulberate.

Mark Ainely a fost singurul care a avut dreptul de folosire a arhivelor Lipatti de la EMI în timpul cercetării sale. Susține numeroase conferințe în lume – a fost prezent și la București, și, de curând, la ICR Viena, cu expunerea intitulată Lipatti, cel mai pur aur.

Acum câteva zile, Mark Ainley a acordat un interviu la BBC, alături de pianista de origine română Alexandra Dăriescu care a interpretat live Lipatti.

***

Traducere din limba engleză de Irina Borțoi

Ce te-a apropiat de muzica lui Dinu Lipatti și te-a motivat să studiezi viața și cariera pianistului?

Au existat două momente care au declanșat acest parcurs. La scurt timp după ce învățasem despre Lipatti în anii adolescenței, un muzician mi-a împrumutat un LP britanic din anii ‘60 care conținea, printre altele și înregistrarea din 1948 cu Alborada del Gracioso de Ravel. Era o înregistrare care fusese ceva mai distribuită în Europa și în America de Nord – unde a apărut de două ori pe LP, în 1954 și în 1982. De îndată ce mi s-a dezvăluit virtuozitatea impresionantă a lui Dinu Lipatti, mi-am dat seama că era departe de a fi persoana fragilă, alienată de boală. Chiar dacă puterea lui a avut de suferit, Lipatti era totuși capabil să cânte cu o forță sonoră masivă. Am ascultat înregistrarea iar și iar și tot nu-mi venea să cred ce aud. M-a făcut să mă întreb dacă mai există și alte înregistrări cu Lipatti în afară de cele celebre ale solo-urilor de Bach, Mozart și Chopin. Acest moment m-a inspirat să încep să caut. Câțiva ani mai târziu, am citit cartea despre Dinu Lipatti publicată de Madeleine Lipatti și apărută în 1970, pentru a marca 20 de ani de la moartea sa. În introducere, Madeleine povestea că după ce ajunsese în Elveția, în 1943, la radio s-a făcut o transmisie cu Lipatti interpretând lucrări de George Enescu și Sonata Waldstein de Beethoven. Nu mi-a venit să cred ce citeam, pentru că intepretarea Sonatei Nr.3 de Enescu din timpul acelei sesiuni radio fusese deja lansată de EMI, însă nu exista niciun fel de înregistrare cu Lipatti interpretând acel Beethoven. Deci, m-am gândit imediat că dacă una dintre înregistrări există, însemnă că pe undeva trebuie să existe și cealaltă. Atunci am scris pima scirsoare către arhiva Radio Bern. Din nefericire, cei de la Radio Bern nu au găsit această înregistrare, și ea rămâne încă de negăsit după mai bine de treizeci de ani. Totuși, nu mi-am pierdut speranța.

Ai început cercetările despre Dinu Lipatti încă din anii ’80, când informația se găsea doar în arhive fizice. Ce provocări a trebuit să depășești?

Oamenii care au crescut în epoca Internetului probabil nici nu-și pot imagina ritmul vieții de atunci și procesul prin am trecut ca să aflu informații în acele zile ale epocii analogului. Am început prin a scrie posturilor de radio din Elveția – Lipatti și-a petrecut cea mai îndelungată perioadă a carierei în Elveția. Ca să le scriu, aveam nevoie de adrese, așa că am telefonat la Ambasadei Elveției în Canada. După aceea, am scris la mașină scrisori către arhiviștii de la fiecare post de radio, le-am pus în plicuri, m-am dus la poștă, am lipit timbre pe plicuri, am pus scrisorile în cutia poștală, m-am întors acasă și mi-am văzut de viață, în așteptarea unui răspuns. Unul rapid – adică dacă mi-ar fi scris chiar în ziua în care ar fi primit scrisorile – ar fi durat cam două săptămâni fiindcă vorbim despre un parcurs din Europa la Montreal cu poșta. Un moment dezamăgitor a fost în 1989 când am primit de la Südwestfunk prin poștă un plic cu urme de lipici care părea că avusese atașat ceva ce nu mai exista. Când am sunat persoana al cărui nume era trecut desupra adresei – un telefon către Europa era foarte scump – m-a întrebat cu seninătate dacă am primit caseta cu înregistrarea lui Lipatti interpretând Concertul Nr.3 de Bartok, pe care postul de radio o difuzase în 1948. A fost imposibil ca cei de la poștă să mai localizeze caseta… Așa că un an mai târziu m-am dus în persoană până în Germania ca să iau înregistrarea. Astăzi, orice om din radio poate să transmită un fișier audio prin transfer și acesta ajunge oriunde pe planetă în mai puțin de o oră. Sigur, e mai rapid, dar pe de altă parte anii fără Internet au avut avantajul că m-au făcut să explorez lucruri la care nu m-aș fi gândit. Azi ne imaginăm că totul există pe Google și pe YouTube, doar că nu-i adevărat.

Am descoperit o înregistrare difuzată de BBC cu o lucrare solo de Liszt la National Sound Archive in London, astăzi celebra British Library, înregistrare care demonstrează profunda muzicalitate și strălucitoarea tehnică a lui Dinu Lipatti.

Multă vreme s-a crezut că Dinu Lipatti a înregistrat numai trei ore și jumătate de muzică, pentru EMI. Apoi, au mai fost descoperite alte trei ore de înregistrare de Madeleine Lipatti, după moartea pianistului. Acum, ai mai adăugat la rândul tău câteva. Unde și cum ai descoperit aceste înregistrări?

Deși nu am găsit înregistrări noi în arhiva EMI, am găsit o mulțime de documente interesante care conțineau informații despre înregistrări ale lui Dinu Lipatti. Ce am reușit să descopăr și am și pregătit pentru publicare în decursul mai multor ani au fost două concerte care nu au fost niciodată publice: Concertul Nr. 1 pentru pian de Liszt și interpretarea Concertului Nr.3 pentru pian de Bartok – precum și alte câteva interpretări solo, descoperite din surse variate. De exemplu, am descoperit o înregistrare difuzată de BBC cu o lucrare solo de Liszt la National Sound Archive in London, astăzi celebra British Library, înregistrare care demonstrează profunda muzicalitate și strălucitoarea tehnică a lui Dinu Lipatti. În anul 2000, EMI a fost de acord să scoată pe piață un CD pe care îl propusesem încă din 1991, cu trei concerte: Bach-Busoni în Re Minor – care fusese publicat doar de case de discuri private – Concertul Nr.1 de Liszt și Concertul Nr.3 de Bartok – toate pe același CD. Astfel, numărul de înregistrări cu Lipatti lansate de EMI a crescut de la patru, la șapte. Iar asta mă bucură nespus, fiindcă din ce în ce mai mulți ascultători vor avea acum acces la aceste interpretări magice care scot la iveală și mai multe nuanțe ale stilului unic în care Lipatti aborda muzica.

În anul 2000, EMI a fost de acord să scoată pe piață un CD pe care îl propusesem încă din 1991, cu trei concerte: Bach-Busoni în Re Minor – care fusese publicat doar de case de discuri private – Concertul Nr.1 de Liszt și Concertul Nr.3 de Bartok – toate pe același CD.

A existat vreo descoperire anume la care nu te așteptai și te-a uimit ?

Arhivele EMI au dezvăluit câteva detalii fascinante despre istoricul înregistrărilor lui Lipatti și au arătat faptul că nu tot ceea ce știam despre el este adevărat. Unul dintre cele mai cunoscute detalii despre înregistrări a fost faptul că producătorul său, Walter Legge, ar fi spus că Lipatti nu va înregistra Ceaikovski decât dacă are trei ani la dispoziție să-l pregătească și că i-ar trebui patru ani pentru Imperialul de Beethoven. Cu toate acestea, notițe scrise pe când Lipatti era încă în viață arată că aceste declarații sunt complet false: în 1948, Lipatti a fost de acord să înregistreze Ceaikovski un an mai târziu împreună cu Karajan – deși acesta nu l-a interpretat niciodată -, și Lipatti însuși a cerut în 1948 să înregistreze un Concert de Beethoven anul următor – a mai cerut și să înregistreze Studiile simfonice ale lui Schumann. S-a scris mult despre perfecționismul lui Lipatti și reticența sa în a înregistra anumite compoziții, dar se pare că era de fapt destul de entuziast să realizeze discuri și își dorea să se întâmple mai mult decât i se oferea ocazia să o facă. De asemenea, a fost o revelație să aflu de la un colecționar că Lipatti a interpretat în public 23 lucrări pentru pian și orchestră – înregistrase numai două pentru EMI, iar din poveștile producătorului său reiese că nu ar fi interpretat foarte mult în public, dar în realitate nu a fost așa. Acum, putem, deci, să ne dăm seama că activitatea muzicală a lui Lipatti a fost mult mai vastă decât ni s-a prezentat.

 “S-a scris mult despre perfecționismul lui Lipatti și reticența sa în a înregistra anumite compoziții, dar se pare că era de fapt destul de entuziast să realizeze discuri”

Ce ai descoperit despre Lipatti care ți-au schimbat percepția față de el?

Multe dintre înregistrările pe care am ajutat să le localizăm prin cercetările mele arată o altă fațetă a pianismului său pe care îl auzim pe înregistrările sale „oficiale” mai obișnuite. Fiecare interpretare pe care o descoperim adaugă ceva nou, mai ales când include compozitori diferiți sau alte stiluri de compoziție față de cele din înregistrările lui de la EMI. În cele mai recente descoperiri – discuri particulare cu scrisul de mână al lui Lipatti pe etichete, care au fost cumpărate de la o proprietate din Geneva și care au ajuns în Brooklyn, New York – Lipatti interpretează trei sonate de Scarlatti într-un mod absolut extraordinar, iar una dintre ele are o acuratețe strălucită și o claritate excepțională a structurii muzicale, în timp ce două lucrări de Brahms – nu a realizat înregistrări Brahms solo pentru EMI – sunt interpretate cu accente foarte dramatice și bucăți lungi și magnifice. Mai mult, două lucrări de Liszt pe care le-am găsit în anii ’90 și la a căror publicare din 1995 am contribuit, arată stilul său cu adevărat virtuoz și dramatic de interpretare, care este obținut întotdeauna cu un ton și o abordare muzicală minunate. Cele mai cunoscute înregistrări ale lui Lipatti includ „programul său mai puțin obositor” și au fost realizate într-un mic studio din Geneva când era bolnav, nu la studiourile admirabile EMI din Abbey Road din Londra, așa că publicul larg care asculta aceste interpretări și citea povești despre boala lui avea impresia că este un pianist oarecum delicat și „politicos”, nu atât de puternic și aventuros. Deși a cântat întotdeauna cu un mare rafinament și cu o inteligență profundă, abia în ultimele luni de viață a fost în stare să interpreteze cu forță și foarte mult curaj. Numeroși pianiști mari au înregistrat doar fragmente din repertoriile lor de concert, așa că nu avem întotdeauna o reprezentare corectă a măiestriei lor care să reiasă din înregistrări. Cu Lipatti, fiecare înregistrare chiar îi arată rafinamentul și eleganța, dar nu toate i-au dat ocazia să-și demonstreze forța și bravura. Dacă s-ar găsi alte înregistrări din concerte cu o parte din repertoriul său important – Concertul în sol major de Ravel, Studiile simfonice de Schumann, Sonata Waldstein de Beethoven – am putea fi în stare să ne schimbăm și mai mult percepția asupra sa.

Cele mai cunoscute înregistrări ale lui Lipatti includ „programul său mai puțin obositor” și au fost realizate într-un mic studio din Geneva când era bolnav, nu la studiourile admirabile EMI din Abbey Road din Londra, așa că publicul larg care asculta aceste interpretări și citea povești despre boala lui avea impresia că este un pianist oarecum delicat și „politicos”, nu atât de puternic și aventuros.

Ai vreo înregistrare preferată?

Dintre înregistrările lui Lipatti de studio pentru EMI, cea mai grozavă este acea legendară Alborada del Gracioso de Ravel, care îi demonstrează forța deosebită, virtuozitatea transcendentală și imaginația remarcabilă – aparent este singura înregistrare de care el însuși era pe deplin mulțumit. Deși înregistrarea sa din 1950 a celor 14 Valsuri de Chopin este legendară, a înregistrat unul dintre ele în anul 1947 – Valsul Op. 34 Nr. 1 – într-o cheie foarte îndrăzneață și aventuroasă, mult mai curajoasă decât interpretarea mai fermecătoare din 1950. Această variantă timpurie a fost lansată de numai câteva ori pe LP și nu a fost inclusă niciodată într-un CD apărut la EMI, dar cred că este o interpretare mult mai captivantă și convingătoare. Mai mult, celebrul Concert de Grieg interpretat de Lipatti are puncte culminante jucăușe, pline de forță, precum și o sonoritate diafan aurie. Dintre înregistrările „neoficiale” ale lui Lipatti, sunt fascinat de înregistrarea sa neconvențională din 1947 a Concertului în re minor de Bach-Busoni și interpretarea sa sfâșietoare din 1948 a Concertului Nr. 3 de Bartok, ambele disponibile acum la EMI. Cele două Studii de Chopin din concertul său din Zürich din 1950 conțin câteva dintre cele mai fascinante interpretări pe care le avem înregistrate cu Lipatti, sunetul său melodios și frazarea elegantă captate desăvârșit într-un sunet de înaltă fidelitate. Iar înregistrările sale nou-descoperite, cu cele trei sonate de Scarlatti și două lucrări de Brahms – care urmează să fie lansate la casa de discuri Marston Records într-o compilație cu mai mulți pianiști – includ gesturi îndrăznețe, foarte diferite de ceea ce asociem în general cu Lipatti, dar extrem de muzicale și profund personale.

Deși înregistrarea sa din 1950 a celor 14 Valsuri de Chopin este legendară, a înregistrat unul dintre ele în anul 1947 – Valsul Op. 34 Nr. 1 – într-o cheie foarte îndrăzneață și aventuroasă, mult mai curajoasă decât interpretarea mai fermecătoare din 1950.

Ce ai considera că este important pentru ca statul român să păstreze moștenirea lui Lipatti?

Să recunoaștem că Lipatti este apreciat la nivel internațional și este unul dintre cei mai cunoscuți muzicieni români în rândul melomanilor din lumea întreagă, așa că ar fi minunat să se vadă acest lucru în țara și orașul său natal. Un muzeu dedicat memoriei sale ar fi omagiul ideal pentru poziția sa îndelungată de simbol cultural al României. S-a discutat transformarea casei sale din București într-un muzeu și sper că acest lucru se va întâmpla. Numele său e foarte cunoscut în România, dar nu cred că românii înțeleg măsura în care Lipatti este venerat pe mapamond de decenii întregi. În România a apărut un site minunat trilingv – dinulipatti.org – datorită contribuției grozave a Monicăi Isăcescu și a lui Ștefan Costache – și cred că un muzeu în București ar ajuta la educarea compatrioților săi în ce privește măiestria strălucită a lui Lipatti, primind în același timp și vizitatori internaționali care îi cunosc arta și ar dori să-i aducă un omagiu în țara sa natală.

“Un muzeu dedicat memoriei lui Dinu Lipatti ar fi omagiul ideal pentru poziția sa îndelungată de simbol cultural al României”

Călătoria lui Dinu Lipatti a fost strălucită și tragică deopotrivă. Ne-a părăsit foarte tânăr – la 33 de ani. A cântat în public cât de mult a putut chiar și atunci când starea de sănătate se înrăutățea. Fiindcă există atâtea povești legendare despre Lipatti – iar despre unele ai arătat deja că sunt false – cum i-ai descrie destinul în câteva fraze, pe baza cercetărilor tale?

Există multe mituri în ce îl privește pe Lipatti, și cred că muzicalitatea sa profundă, combinată cu poveștile emoționante despre el – în cele mai multe cazuri exagerate ori complet false – i-au creat o aură nepământeană care intervine cumva în evaluarea autentică pe care i-o facem noi. A avut, într-adevăr, o prezență magnetică și deși a devenit legendar în parte din cauza morții sale tragice, a atras atâta atenție în timpul vieții încât celebritatea sa ar fi fost cu siguranță la fel de mare dacă ar fi trăit, deși ar fi lăsat o impresie și mai puternică fiindcă am fi avut mai multe înregistrări de o varietate mai mare, din care să-i putem evalua interpretarea. Cred că destinul lui Lipatti a avut un potențial extraordinar care nu a fost realizat pe deplin, dar tot ceea ce a făcut, după cum spunea producătorul său, a fost „aurul cel mai pur”. Așadar, deși nu avem o imagine atât de completă pe cât ne-am dori, trebuie să apreciem și să valorificăm tot ceea ce avem la dispoziție.

Într-un interviu dinaintea concertului, Lipatti a avut cuvinte foarte frumoase la adresa orchestrei în timpul repetițiilor și a spus că maestrul Karajan dirijează „ca un vis”

 

Ce informații există despre legătura dintre Lipatti și dirijorul Herbert von Karajan?

Nu există prea multe informații despre relația lor, doar câteva frânturi. Este cunoscut faptul că au înregistrat împreună Concertul pentru pian al lui Schumann în aprilie 1948 și l-au interpretat și în concert, iar înregistrarea a fost un real succes – amândoi erau artiști în devenire la vremea aceea, iar înregistrarea lor dinamică a fost foarte bine primită. Cu toate acestea, într-o scrisoare către profesorul său, Lipatti a scris că e de părere că dirijorul „superclasic” Karajan e puțin cam iute în timpi decât ar fi sperat și, drept urmare, simte că are anumite restricții, neputându-se exprima în interpretarea sa cât de emoționant și-ar dori. Cei doi au mai colaborat la Festivalul din Lucerna în august 1950 la ceea ce avea să fie ultimul concert al lui Lipatti cu o orchestră – au interpretat Concertul pentru pian nr. 21 de Mozart – din fericire, s-a găsit și s-a lansat ulterior o înregistrare făcută publică. Într-un interviu dinaintea concertului, Lipatti a avut cuvinte foarte frumoase la adresa orchestrei în timpul repetițiilor și a spus că maestrul Karajan dirijează „ca un vis”. După moartea lui Lipatti, Karajan și-a adus un omagiu minunat când a declarat că interpretarea sa „nu este doar sunetul pianului, ci muzică în cea mai pură formă a sa”. E mare păcat că nu au putut colabora mai mult – ar fi trebuit să înregistreze Concertul Nr.3 de Bartok în 1949 și după cum am spus mai devreme, notițele de la EMI arată că Lipatti era de acord să înregistreze și Ceaikovski împreună cu el.

Care este moștenirea pe care ne-a lăsat-o Dinu Lipatti și cum am putea fi mai conștienți și mai legați de ea?

Numele lui Lipatti trăiește în continuare mai ales datorită înregistrărilor care există cu interpretările sale excepționale. Datorită discurilor lansate la Electrecord și EMI, și înregistrărilor particulare și din concerte care au fost găsite și făcute publice după moartea sa, iubitorii muzicii au acum acces la o mare parte a interpretărilor sale – și sperăm că se vor descoperi și mai multe. De asemenea, mai există înregistrări ale compozițiilor sale, unele dintre ele realizate chiar recent de pianista româncă Luiza Borac (care a înregistrat câteva premiere internaționale ale lucrărilor lui Lipatti) și de pianistul belgian Julien Libeer. Datorită internetului, este ușor să citim despre Lipatti și să-i ascultăm muzica. Sper că va fi înființat un muzeu în București – ar fi un omagiu extraordinar adus moștenirii sale și un loc de mare interes pentru localnici și turiștii orașului. Mai există câteva cărți – o biografie urmează să fie republicată anul acesta – și sper că vor urma și altele. Talentul lui Lipatti reprezintă un model nu doar pentru muzicieni, ci pentru oricine se dedică propriei arte. Nadia Boulanger a arătat esența talentului muzical al lui Lipatti când a declarat că dacă îi ascultăm înregistrările vom „înțelege cum poți atinge unitatea având grijă de fiecare detaliu, cu dragoste și bucurie. Învățăm de la cei care pot vedea mai bine și pot auzi mai mult decât noi că nimic nu poate fi luat de-a gata și nimic nu poate fi neglijat.” Dacă am folosi cu toții această abordare în tot ceea ce facem – așa cum a făcut-o Lipatti cu muzica sa – atunci lumea ar fi un loc cu totul și cu totul diferit.

Articolul integral poate fi accesat la: http://anamariaonisei.ro/interviu-cu-mark-ainley-cercetator-informatia-ca-lipatti-nu-si-ar-fi-dorit-sa-faca-inregistrari-e-falsa-documente-dovedesc-ca-ar-fi-vrut-mai-mult-decat-s-a-inamplat/